Veturia Goga (30 mai 1883, Sebeş-Alba - 15 iunie 1979, Ciucea) a fost soţia scriitorului şi a omului politic Octavian Goga.
Un destin nedrept face ca lucrarea timpului să ţeasă giulgiul amnezic al nerecunoştinţei contemporanilor peste chipul distins al acestei doamne, supusă până la sacrificiu soţului ei. După ce a abandonat o carieră artistică de excepţie - ca soprană de coloratură dramatică - prin căsătoria cu Octavian Goga, aceasta acceptă şi exilul voluntar la Ciucea, rămânând să administreze domeniul şi Castelul cumpărate de la văduva poetului Ady Endre. Rarele călătorii înlăuntrul şi în afara ţării, telefonul, scrisorile şi scurtele sejururi la Bucureşti, sau rarele veniri ale lui Octavian Goga la Ciucea au încălzit sufletul acestei femei de geniu pe care un destin asumat explicit printr-o mare iubire a izolat-o departe de societatea din care se simţea ca făcând parte.
“Veturia era în zenitul fiinţei. Cei treizeci de ani ai ei înfloreau în frumuseţea ei matură, fascinantă, al cărei secret consistă mai ales în expresie şi mimică. Ea îşi trăia viaţa într-un fel degajat, artistic, în izbitor contrast cu modul provincial şi cuprins de complexe al celor mai multe dintre femeile cetăţii. Vioiciunea spirituală, sănătoasă, plină de nerv, inflexiunile conştient cultivate ale glasului, priceperea în chestiuni artistice... au rotunjit în jurul ei un nimb ce aşează în penumbră pe toate semenele ei din aceste ţinuturi”, spune Lucian Blaga despre ea în „Hronicul şi Cântecul vârstelor”.
În pofida tuturor acestor calităţi, ea se decide să rămână la Ciucea, strângând la piept, în lungile seri de singurătate, caietul pe coperta căruia mâna lui Goga caligrafiase, cu indiferenţă ipocrită, poate, „Florile tăcerii”. Acesta era un îndemn mieros şi ademenitor, asemeni unui tratament homeopatic, de a înlocui viaţa reală cu surogatul ei de ficţiune intelectuală, cu reflexia în solitudine, cu lungile şi apăsătoarele chemări prin care Veturia invoca prezenţa fizică a iubitului absent, care făcea sau desfăcea guverne în capitală. Leitmotivul „datoriei morale” sacre pe care îl învoca mereu Goga avea pentru Veturia un efect liniştitor: “Avem aici tot ce ne putem imagina pentru viaţa noastră retrasă la ţară. S-ar părea că, având în vis o viziune profetică, am fost treziţi la realitate... Eu mă simt atât de bine în căsuţa noastră liniştită.”
Moartea prematură a lui Goga, în 7 mai 1938, a agravat destinul implacabil al Veturiei. Dacă până la această dată ea acceptase voluntar acest exil, de acum înainte datoria sa morală era să apere această moştenire de la Ciucea şi amintirea Poetului. 20 de ani, din 1938 în 1958, a plănuit şi ridicat locul de veci al amândurora - Mauzoleul de la Ciucea (împreună cu Nora Steriadi), a ordonat şi completat corespondenţa sa cu Goga, caietele „Florile tăcerii”, pentru a lăsa imaginea postumă a unui destin familial exemplar şi a unei mari şi terifiante iubiri.
Sensul acesteia stă pe fila ultimei scrisori a lui Goga către Veturia, (aflată în Austria) în septembrie 1936: “Du-te la Fucht-Gasse (o agenţie de astrologie la Viena - n.n.) să pipăie acest petec de hârtie - nu ştiu ce va desluşi pe urma lui din vâltoarea vieţii mele, din toate tainele, însă sunt sigur că va descifra pe cea mai mare: Dragostea mea pentru tine... “
Acest îndemn testamentar, spiritul Veturiei l-a aplicat exemplar până la moartea sa în anul 1979. A apărat proprietatea de la Ciucea de pericolul mortal al exproprierilor, de „satrapiile colectiviste” (Mircea Zaciu), punând bazele conservării şi perpetuării în eternitate a memoriei lui Goga prin actul de donaţie în favoarea statului român a domeniului de la Ciucea, în anul 1967, cu dorinţa expresă ca acesta să fie transformat într-un muzeu memorial: Muzeul Memorial Octavian Goga de la Ciucea.
“Castelana de la Ciucea”, cum era supranumită, s-a străduit să păstreze în integritatea sa această uriaşă avere, apărându-o cu cele mai diverse şi subtile mijloace de urgiile vremii. Dar - ceea ce este inestimabil - a oferit posterităţii zbuciumul unui destin remarcabil care a ars ca o torţă din iubire.
Veturia Goga este creatoarea acestui muzeu cu o identitate particulară pe cuprinsul întregii ţări. El reflectă imaginea unei familii de intelectuali ardeleni, exprimând până la sacrificiu spirit naţional, inteligenţă, supleţe intelectuală, seriozitate morală, soliditate economică, spiritualitate culturală şi educaţie artistică. El reprezintă un eşantion care exprimă calitatea şi valoarea clasei politice româneşti din perioada interbelică.
Spiritul Castelanei de la Ciucea veghează protector de la înălţimea Mauzoleului asupra acestui imens dar făcut de familia Goga poporului român, care trebuie păstrat astfel în posteritate.
Numai 16 ani a durat cariera muzicală a Veturiei Goga. Din 1903, când debutează în Concertul „Reuniunii Române de Muzică şi Cântări” (anul căsătoriei sale cu asesorul consistorial Lazăr Triteanu), la Sibiu, şi până în anul 1919, când se căsătoreşte cu Octavian Goga şi, pentru a nu alimenta gelozia soţului, renunţă la orice activitate muzicală.
Două momente vor marca destinul muzical şi cariera apoteotică a cântăreţei. Primul, în anul 1909, cînd îl cunoaşte la Sinaia pe George Enescu, ilustrul compozitor asigurându-i accesul în intimitatea reginei Elisabeta (Carmen Sylva), a cărei Doamnă de onoare devine, cântând la Reuniunile muzicale ale acesteia, şi prezentarea sa lui Sigfried Wagner, fiul lui Richard Wagner, venit în 1913 la Cotroceni pentru a dirija două concerte. Acesta, ascultând-o, a angajat-o pentru a cânta pe scena celebrului Festival de la Bayreuth în 10 concerte, fermecat de timbrul şi forţa dramatică a vocii sale şlefuite de două dintre cele mai renumite profesoare de canto ale epocii: Mathilde Marchesi (Paris) şi Ella Gmeiner-Klein (Berlin).
Dar, două obstacole insurmontabile (obiective) i-au frânt aripile acestei Măiastre. Primul: Un copil, un glonţ, o secundă... - cum evocă Tudor Arghezi asasinarea principelui habsburg Franz Ferdinand de către adolescentul Ivan Princip, la Sarajevo - eveniment care a dus la declanşarea Primului război mondial. Războiul a împiedecat-o să mai cânte la Bayreuth. Al doilea: ...Şi parc-o binecuvântare / Din sus din cer spre noi se lasă / Pe semne-acolo sus se ştie / Că suntem mire şi mireasă - sună răspunsul lui Octavian Goga la jurământul patetic al Veturiei din 14 noiembrie 1920. Acestui jurământ exprimat în versuri de Goga, Veturia îi răspunde:
Tavi dragă, Acum când a trecut anul de când trăiesc alături de Tine, cred că vei şti să apreciezi valoarea şi seriozitatea acestor jurăminte. Să crezi în mine. Lumea mea întreagă eşti Tu, dacă Te-aş pierde pe Tine eu n-aş mai putea trăi. Nu-mi doresc acum decât acea lună de linişte - departe undeva - unde îţi voi putea da tot sufletul şi sângele meu, - pentru a fi înlănţuit de mine pe veci.
„Moneda de schimb” pentru marea sa iubire, Octvian Goga, era năruirea visului unei cariere muzicale internaţionale de excepţie. Trist şi inacceptabil tribut!
După moartea lui Goga, Veturia nu a uitat acest jurământ. Era oricum prea târziu. Schimbarea regimului politic după anul 1944 a modificat ordinea priorităţilor Veturiei, obligând-o să se concentreze pe supravieţuirea fizică, păstrarea intactă a moştenirii şi a memoriei lui Goga şi a ei însăşi, a salvării sale din chingile prigoanei politice la care a fost supusă. Abia după „dezgheţul cultural” din anul 1963 - la 80 de ani! - visurile sale artistice prind să se reînfiripe. O ajută să le reînvie amintirile de la Sibiu, Bucureşti (Ateneu), Bayreuth, corespondenţa sa cu familiile Tiberiu Brediceanu, cu Siegfried şi Cosima Wagner. Reia obiceiul distinselor şi discretelor serate muzicale la Castel, în onoarea prietenilor ei consacraţi, printre care familia dr. Mircea Luca (Cluj) şi familia inginerului Horia Cosma (Oradea) la care se adăugau arareori vizitatori distinşi ai vechii intelectualităţi bucureştene.
În serile de singurătate, ascultă printre brazii care foşneau în grădina Castelului acordurile reînviate la radio ale Festivalului de la Bayreuth. Notează extaziată, într-o pagină de jurnal din anul 1965, urmărind la TV populara emisiune „Dialog la distanţă”, despre miracolul unei cântăreţe de 75 de ani care evoca în faţa publicului un concert al Cellei Dellavrancea şi al Veturiei Goga, susţinut de acestea în urmă cu 50 de ani. Bătrânica de 80 de ani îşi susţine demnitatea şi nimbul glorios; imitând-o pe Cosima Wagner, fiica lui Franz Liszt şi văduva marelui compozitor german, se îmbracă cernit, asemeni unei călugăriţe, sprijinindu-se la mers cu un toiag de alun, pe care nu ezita să-l folosească ca pe o armă croindu-i pe spinare pe cei care o supărau.
În această perioadă se pare că a mijit în mintea ei aureolată de senectute o idee tinerească, de o îndrăzneală fără seamăn: să reînvie la Ciucea atmosfera muzicală care o fermecase în tinereţe, pe când se afla în proximitatea „monştrilor sacri” ai muzicii europene la Bayreuth. Condiţionează donaţia averii sale mobile şi a domeniului de la Ciucea către statul român de construirea unui teatru de vară în incinta viitorului muzeu. Lucru acceptat de statul român.
În anul 1967, domeniul de la Ciucea este donat de văduva supravieţuitoare statului român. Acesta este actul de naştere a Muzeului Memorial Octavian Goga unde Veturia, gazdă fiind, a continuat să locuiască şi să se preocupe de destinul postum al operei lui Octavian Goga până în anul 1979, anul morţii sale.
Trecutul e noaptea, iar amintirile, candele care, cu vremea, se sting.” (Octavian Goga)
Neîndoielnic, Octavian Goga avea un acut sentiment al trecerii timpului, al inexorabilei curgeri spre neant a fiinţei umane! Acest sentiment l-a împărtăşit, în tot tragismul său, Veturia, nepreţuita sa soţie. Faptul că aceasta a supravieţuit după moartea soţului peste 40 de ani a pregătit-o să acumuleze energiile necesare nu numai supravieţuirii în condiţii politice ostile, dar, mai ales, să continue exerciţiile de admiraţie şi lucrarea morală de trecere în eternitate a spiritului poetului naţional. Lucru extrem de rar întâlnit la soţiile frivole: acela de a nu lepăda haina cernită a văduviei în postumitatea care a urmat morţii soţului, împotrivindu-se cu ardoare unui destin nedrept care, prin moarte, a dezlegat-o de taina sfântă a cununiei. “Trecutul e noaptea… - spune Octavian Goga - iar amintirile, candele care, cu vremea, se sting!”
“Noaptea” care a invadat viaţa Veturiei după moartea lui Octavian Goga a fost alungată de candelele luminoase ale “amintirii” poetului, ocrotite de o soţie cu vocaţie de vestală. Aproape o jumătate de secol a ocrotit şi întreţinut acest “foc viu” prin adevărate ”acte de bravură” socială: s-a împotrivit cu încăpăţânare destrămării emblematicului ”domeniu de la Ciucea”, veghind la integritatea lui, luptându-se în haosul războiului - peste Ciucea au trecut ruşii, hortyiştii, iar mai târziu s-au instalat comuniştii - şi reuşind, printr-o încleştare mai mult decît temerară, să păstreze intact izvorul din care mai pâlpâie, fragilă, “umbra lui Goga la Ciucea”. Nu i-a lipsit îndrăzneala războinică de a ameninţa, de a intimida, stăvilind instinctul de jaf al năvălitorilor, nici diplomaţia fină, persuasivă, feminină, solicitând cu discreţie imperativă protecţia unor mari personalităţi politice precum Ion Antonescu, Petru Groza sau Ion Gheorghe Maurer. Odată cu trecerea timpului, când şi-a data seama că puterile ei au devenit prea slabe, Veturia Goga a mutat această povară pe umerii poporului de la care şi-a împlinit puterile şi faţă de care se simţea datoare cu un imanent act justiţiar: în anul 1967 a donat statului român averea sa mobilă şi imobilă aparţinând “domeniului de la Ciucea”. Cu o singură condiţie, ca acesta să devină un lăcaş în care candela amintirilor să ardă, proteguind peste timp imaginea solemnă a întemeietorilor în virtuţile cărora se regăsesc însuşirile poporului care le-au dat viaţă. Istoria seacă enumeră faptele, istoria vie, concretă, este un conglomerat al lucrurilor rezultate în urma faptelor.