Ungurul se adresează românului, pajiștea câmpiei, dar patriotul patriotului, omul omului și poetu -poetului, stimate prieten Octavian Goga. Soarele e roșu în aceste zile de iarnă și cele mai fierbinţi și mai cinstite suflete maghiare sunt în doliu. Acum îmi strunesc și eu cobza, așa cum ai făcut și tu pentru poporul tău, dar nu plâng, ci rostesc cu voce tare preziceri, iar când mă plictisesc, îmi ies pe gură blesteme. Vei fi și tu prezent la marele angajament sau te vei retrage în acel sătuc din Ardeal, unde bunicul tău a văzut soarele și mai roșu decât cel de acum? Sau ai pornit cu sufletul împăcat, împreună cu tovarășii tăi, pentru a pune la cale un complot împotriva poporului tău și al meu? Lăuta și sabia sunt potrivite atât pentru poet, cât și pentru împărat ceea ce îmi place și fac, adică trăiesc, cânt și lupt, dar mă pot eu gândi că un poet poate trăi printre făcătorii de rele? Asta au făcut și încă mai pot face papii, împăraţii, regii, Machiavelli și mercenarii. Un poet poate ucide, dacă iubește, dar nu se poate înhăita cu ucigașii, iar dacă acela care este poet și este strălucitor nu trăiește în castele făcute din baloane de săpun, nici măcar din dragoste pentru neamul său el nu poate fi ucigașul năimit pentru uciderea altui neam.
Nu este posibil ca tu, Octavian Goga, să nu te fi gândit la următorul lucru: iată, maghiarii sunt pe cale de dispariţie, putem acum să le întindem o capcană. Este imposibil ca tu, cel ridicat și ales din popor, să-ţi lași sufletul condus după principiile beduinilor sălbatici și barbari. Este imposibil ca tu, cu șiretenie de șacal, cu ascuţimea minţii unor politicieni prefăcuţi, să-ţi trădezi neamul.
Te-ai uitat împrejur, ai fost oare uluit odinioară, în separeul din cafeneaua Klotilda, acolo unde, cu pieptul scos în faţa lumii și cu gândul numai la câștigul de mâine, acela al viitoarelor ridicări ne-controlabile la luptă au cuvântat unii oameni, mărunţi, mici la suflet, speculanţi?
Nu există nici o explicaţie pentru faptul că voi, acum, faceţi aceeași greșală pe care au făcut-o strămoșii voștri. Voi, urmașii instigatorilor ucigași, vă aliaţi din nou, desigur cu sprijinul Vienei, ca să defăimaţi radicalismul maghiar, democraţia și lupta pentru independenţă.
Aţi exclus oamenii, oamenii noștri, iar ceea ce urmează este că „în oraș rămâne doar pustietate, iar din cauza acestei pustietăţi poarta se va prăbuși”. V-aţi grăbit și, ori v-aţi gândit, ori, din dorinţa tovarășilor voştri, nu aţi vrut să vă gândiţi că, aici, de mai mult de un deceniu, a fost pornită o revoluţie de către o grupare, pentru neamul vostru și pentru întreaga Ungarie. Această mică grupare a crescut și a deranjat cele mai sonore nume ale istoriei maghiare.
Eu nu mai reușesc să știu și, dacă se poate, nici nu vreau să pot vorbi despre cei cu care negociaţi voi, sau, poate, nici nu aţi negociat. Duceţi tratative cu cineva care acum trăiește o viaţă de tip Csák Máte, a vechilor domni areleni, care vânau orice fel de robi, așa cum acum se vânează vulpile, cu cineva al cărui sistem nervos pare a fi vechi de o mie de ani și care dovedește o comică degenerare. (…)
Nu mă interesează (dar pe tine?) că din Viena se pune la cale, pentru partea de est, de cel puţin 20 de ani, o stare de asediu și de aceea e nevoie în ţara Sfântului Ștefan de mai puţină libertate decât în Coreea. Știu doar atât, că ne doare, că sângerăm, că de aceea suferă nu numai fraţii tăi români din Ungaria, dar și cei din România. Merită ca pentru o himeră îndepărtată să vă expuneţi poporul și democraţia unei puteri dintre cele mai josnice și mai brutale?
Se spune că, pe minunatul Maniu, pe care, din păcate, nu-l cunosc personal, îl salutai mai deunnăzi în felul următor:
- Ei, prietene, vindem bătaia de joc a ţăranului?
Țăranul, atât cel maghiar cât și cel român, nu a așteptat politica tovarășilor tăi: el moare înainte de-a se naște, sau crește cu ochii muribunzi și apoi emigrează. El este îndemnat de cei cu care (din cine știe ce motiv) vă asociaţi doar spre ceea ce este robie, ceea ce este inuman, chinuitor, fatal. (...)
Nu știu, nu vreu să cred, stimate prietene, Octavian Goga, că nu vei înţelege vorbele mele, tu, cel care știi că iubesc orice popor și că nu pot urî decât josnicia. Iată ce spune profetul Isaia: „Pământul se strică întru-totul, se distruge și totul se afundă.” Cu siguranţă că tu îţi apleci acum fruntea ta de patriot la fel de mâhnit ca și mine și ţi-ar place ca nu tu să fi cel care rezolvă problemele, deorece aceasta nu este treabă de poet.
Crede-mă că ţin la tine, ţin la poporul tău minunat și sensibil ca și al meu și, dă-mi voie să mai scriu ceva aici. Pe Iancu, acest tribun strălucit, poetic, fierbinte, l-a înnebunit, spre sfârșitul vieţii sale, eșecul, crunta deziluzie. Aveţi grijă: să nu cumva să faceţi înţelegere acum cu cineva care nu s-a entuziasmat niciodată și care, după legea psihopatiei, nu mai poate avea niciodată deziluzii și, mai ales, nu mai poate înnebuni.
(Articol apărut în ziarul Világ -Lumea - din 25 ianuarie 1914)
Traducere: Maria Kiraly. Text preluat din volumul Paradoxurile franc-masoneriei semnat de istoricul literar Dan Brudașcu, Editura Sedan, 2009, pag. 37-38)