Poet și publicist maghiar, născut la 22 noiembrie 1877 în localitatea Mecenţiu - Sălaj (localitate care, din 1957, va purta numele poetului Ady Endre, în semn de preţuire a posterităţii).
Provenit dintr-o familie de mici nobili scăpătaţi, Ady va urma primele clase la școala calvină din satul natal și apoi Gimnaziul catolic la Carei și Colegiul calvin din Zalău. Tatăl său, Ady Lorinc (1851-1929) - care se socotea urmașul lui Arpad - era legat de vechea nobilime latifundiară maghiară, mai degrabă prin aspiraţii decât printr-o situaţie materială prosperă. Mama, Pásztor Mária (1858-1937), se trăgea dintr-o familie de preoţi reformaţi, poetul considerându-se adeseori descendent al preoţimii.
Familia Ady
În 1896, tânărul Ady se înscrie la Facultatea de drept din Debrecen, abandonând cursurile acesteia în anul 1900, pentru a se dedica ziaristicii. Debutează editorial cu volumul de poezii „Versek” („Poezii”, 1899) care nu prevestea o carieră literară glorioasă. Frecventând mediile literare și artistice din Oradea, în 1903, o cunoaște pe Brüll Adél, soţia unui avocat trăind la Paris, faţă de care va face o pasiune fulgerătoare, aceasta devenind, pentru un deceniu, fecunda sa muză inspiratoare, evocată mereu sub numele de Léda.
Între 1904 și 1914, Ady locuiește intermitent la Paris, subjugat de personalitatea sclipitoare a Lédei, cunoscând mediul artistic și cultural parizian în calitate de corespondent al unor ziare budapestane. La fel ca și Octavian Goga, va fi atras curând de cărările alunecoase ale politicii, prin dorinţa adânc implantată de părinţi pentru ascensiune socială Ady manifestând curând un „furios sentiment de frustare socială” (cf. Complexul Memorial Ady Endre - Satu Mare, 2007) care îl va transforma într-un mare rebel al epocii; este încredinţat de vocaţia mesianică a patriei sale în lupta pentru independenţă împotriva Austriei habsburgice. Din această perspectivă trebuie înţeleasă și atitudinea lui de confrerie intelectuală, de idealuri comune cu viitorul poet naţional al românilor vecini, Octavian Goga, pe care va încerca să-l atragă, ca ardelean, în lupta împotriva stăpânirii habsburgice, sub opresiunea căreia se aflau ambele popoare. Astfel, această solidaritate culturală s-a cimentat pentru prima dată în 1912, prin reacţia vehementă, publică a lui Ady Endre care a publicat în revista Világ articolul „Octavian Goga rabsága” („Robia lui Octavian Goga”) - reprodus apoi și de revista românească „Luceafărul” - la aflarea veștii că reactivul poet al românilor a fost întemniţat la Seghedin:
Închisoarea de la Seghedin
„Când ospitalitatea ungurească oficială l-a găzduit pe Octavian Goga, marele poet al românilor, în temniţa de la Seghedin, i-am trimis salutul meu. Fratelui salut de frate, dragoste nobilului luptător. În cazul acesta contează numai că i-am trimis salutul dintr-un sanatoriu. De atunci, în sanatoriul din Varosmajor, profesorul Szabo şi zeloşii medici m-au pus frumuşel pe picioare. Acum, după atâtea şi atâtea săptămâni, cu toată starea sănătăţii mele, totuşi mă întorc timid şi trist în lume şi-l invidiez cu o reprobabilă pizmă pe Goga. Trebuie să fie o fatalitate în faptul că, atunci când Goga a intrat cu triumf divin în pivniţa sa, eu m-am prăvălit neputincios şi zdrobit în sanatoriu, or, eu, deşi am cunoscut închisoarea Seghedinului numai în vremea apucăturilor de filfizon ale tinereţii mele, pe Dumnezeul meu, altceva am voit. Adevărat, am avut oarecare parte de temniţă, pentru vitejii pe hârtie, pentru probe de îndrăzneală şi chiar pentru dragostea puternică de popor, dar soartea mea ungurească mult m-a mai batjocorit de atunci. Vai, nu mă mai pot înverşuna nici chiar tâmpii, nimic din maghiarismul rostului meu de poet, şi de aceea îmi par mie însumi gol şi becisnic, căci goală şi becisnică este arena ungurească ce mi-a degradat în scârbă însufleţirea mea. Robia lui Octavian Goga e o viaţă şi o libertate de invidiat, pe când stirpea mea ungurească e tristeţe de moarte şi plictiseală.
Acum învăţ din nou să umblu şi să păşesc pe câmpul de luptă al celei mai sterpe societăţi, căutându-mi postul meu de silă, ca şi cum m-aş duce într-un lazaret de ciumaţi.” 13 aprilie 1912 (tradusă în română de Veturia Goga, arhiva Muzeului Memorial Octavian Goga).
Abandonând, în 1913, legăturile sale cu Léda, poetul revine la Budapesta, ca un polemist dezlănţuit, apărător al idealurilor maghiare anti-catolice și anti-habsburgice. Aflată la Pensionul din Lutry (Elveţia), fiinţa plăpândă și romantică a Bertei Boncza - născută la Ciucea la 7 iunie 1894 - va descoperi versurile lui Ady, cufundându-se cu ardoare în lectura lor. Curând, modelul literar va prinde viaţă și Berta îl va invita pe Ady la reședinţa tatălui ei de la Ciucea. Apatic, la început, Ady va rezista cu indiferenţă asalturilor sentimentale ale tinerei fete, pentru ca, în cele din urmă, să cedeze asediului amoros, între cei doi izbucnind flacăra mistuitoare a unei mari iubiri. Din păcate, boala progresivă a poetului va scurta drastic, la doar câţiva ani, această dramatică experienţă pasională. În 1917 Ady părăsește, pentru totdeauna, meleagurile Ciucii, pentru a se trata la Budapesta. Cu o devoţiune exemplară, Csinszka îl însoţește, abandonând ea însăși domeniul mirific al copilăriei sale. Aceasta va muri la Budapesta la 24 octombrie 1934.
După moartea lui Ady, Csinszka ia legătura cu Octavian Goga, oferindu-i spre cumpărare domeniul său de la Ciucea. Goga se afla cuprins în febra politică a schimbărilor de la București, stăpânit de tensiunea adulteră a propriei sale relaţii pasionale înfiripată periculos cu Veturia Triteanu, în plin proces de divorţ faţă de Hortensia Cosma. În perspectiva viitorului, căuta un loc unde să-și refacă căminul destrămat. Oferta Csinszkăi i s-a părut cea mai potrivită. La obiecţiile Veturiei [potrivit căreia la Ciucea a găsit niște „încăperi pitite după niște verande, fără uși și fără geamuri” - Veturia vizitase domeniul de la Ciucea în vara anului 1919, însoţită de Alexandru Hodoș, de la Cluj, (redactor al revistei „Țara noastră”) - conform descrierii căruia, aici nimeni nu mai era gazdă; casa de la Ciucea rămăsese de doi ani fără stăpân - prin plecarea familiei Ady la Budapesta - iar luptele din 1919 o devastaseră cu desăvârșire], Goga răspunde întorcând patetic preţuirea și prietenia sa faţă de Ady:
Nu se pune chestiunea așa. O văduvă nu se refuză, și când acea văduvă e văduva lui Ady Endre, cumpăr proprietatea chiar dacă ar fi s-o fac cadou cuiva!
La 20 octombrie 1920, contractul de vânzare-cumpărare dintre cei doi va fi semnat la Budapesta, iar câteva zile mai târziu, la 28 octombrie, același contract va fi contrasemnat de Goga la București. Din iunie 1921 se deschide la Ciucea un vast șantier care înalţă pe locul unde se afla vechiul conac de vânătoare al Csinzkăi un nou edificiu, etajat, amplificat, având trăsăturile caracteristice ale stilului brâncovenesc.
Ca o amintire pioasă a vechiulu conac de vânătoare, Goga ridică pe înălţimea unei stânci situate deasupra defileului Crișului, în proximitatea noii case, Pavilionul de vânătoare (Casa de pe stâncă), ca o efigie scumpă amintind de familia maghiară prietenă. Se deschide o amplă carieră de piatră situată pe dealul pleșuv (Dealul Pleșului) aflat în spatele casei, se reconstruiesc anexele (Casa Ady și Casa Albă), se înconjoară noua proprietate cu un zid masiv de piatră lung de peste 1000 de metri și înalt de 2 metri.
Nonconformismul curajos al poeticii lui Ady Endre își află izvorul în puternicile tradiţii reformate din colegiile urmate la Zalău, Carei, Oradea, Ady dovedindu-se unul din exponenţii vitali ai micii burghezii ambiţioase, cultivate, pătrunsă de un puternic patriotism local.
Ady Endre (1912-1913)
Dacă poeziile din tinereţe conservă clișeele literare clasice ale epocii, treptat își face loc, pe lângă acestea, revolta împotriva vechiului și combativitatea patriotică. Treptat, simbolismul său se amplifică prin identificarea elementelor peisajului natural cu marile simboluri ale istoriei colective și personale, cu destinul maghiar și istoria naţională. Opera sa devine un tunet imperativ al preceptelor morale învechite - lucru, de altfel, comun și poeziei patriotice a lui Octavian Goga. Poezia sa cultivă astfel ideile unei modernităţi europene, opusă vechiului, evoluând sub semnul progresului trepidant, spre industrializare şi urbanizare, în opoziţie cu domeniul denumit de poet „aria grofească”, condamnată ca fiind principalul factor al sărăciei și decadenţei sociale. Era greu de presupus ca o astfel de atitudine să fie pe placul viitorului său socru din Parlamentul budapestan, Boncza Miklós, unde acesta reprezenta omul trecutului. Motivele principale ale decadenţei sale se numeau Boala, Vinul, Extazul, Femeia, Moartea, toate legate de domnia devastatoare a banului. Solidaritatea faţă de ţărănimea săracă maghiară apare recurent în volumul „Uj versek” („Versuri noi”) o pledoarie patetică - care îl apropie de gândirea lui Goga ca exponent al ruralului românesc. De pe poziţiile unei poetici anticlasiciste și post romantice, el reevaluează realist iluziile istorice și tradiţiile proprii moștenite de la mica nobilime maghiară, de care se simţea indisolubil legat. Expunerea sistematică a acestor motive, sinceritatea nemiloasă, critică la surescitarea orgolioasă a nobilităţii naţionale i-au atras simpatia și fraternitatea unor poeţi din arealul central european, precum românul Goga, sârbul Manoilovici, croatul Krleza, dar și artiști precum cehul Franz Kafka sau austriacul Reiner Maria Rilke. Astfel, a deveit unul dintre cei mai reprezentativi poeţi ai epocii, Ady atingând cu temerară intuiţie artistică o viziune simbolistică specifică individualismului modern. (cf. Kereskényi Sándor, Complexul Memorial Ady Endre, 2007, passim)
N-am respecta adevărul istoric dacă am spune că prietenia dintre cei doi poeţi ar avea la bază numai preţuirea comună, reciprocă, a operelor poetice ale ambilor. În fapt, atitudinea lor se baza mai ales pe idealuri comune, de recunoaștere a necesităţii luptei în comun a celor două naţiuni împotriva imperiului. Despre autodeterminare naţională în cadrul Imperiului vorbeau în discursurile lor și Octavian Goga și Ady Endre, dar soluţiile lor comune se opreau acolo unde naţionalismul fiecăruia intra în joc. Ady i-a propus lui Goga o întâlnire în cadrul unei cafenele budapestane pentru a discuta chestiunile legate de lupta comună pentru grăbirea prăbușirii Imperiului, considerat de amândoi „bolnavul” Europei. (cf. Dan Brudașcu). Soluţiile pe care de învedera fiecare erau diferite, numindu-se fie România Mare - pentru Goga, fie Ungaria Mare - pentru Ady. Din această diferenţă de opinii au rezultat ideile din cele două scrisori pe care Ady i le-a adresat lui Goga prin intermendiul ziarului „Világ” (1914). Fondul reciprocei preţuiri intelectuale era, în schimb, comun și l-au păstrat fiecare până la sfârșitul vieţii.
Situaţia de după război a dat însă câșig de cauză poziţiei românului. Drept pentru care, întregul domeniu de la Ciucea, dincolo de dimensiunile unei opere poetico-artistice emblematice, este o construcţie politică cu profundă semnificaţie naţională.